Rezultate secundare (Vagă,):
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. divaguer, lat. divagari)
1. a se îndepărta de la subiect; (p. ext.) a vorbi aiurea, fără sens.
2. (despre un curs de apă) a ieşi din albie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. vagabond, lat. vagabundus)
1. (om, animal) care rătăceşte fără rost; (cel) care nu are domiciliu, ocupaţie, existenţă stabilă.
2. (fig.) nestatornic. inconstant.
3. (om) de nimic, fără căpătâi.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. vagabonder)
1. a rătăci fără ţintă, a trăi ca (un) vagabond.
2. (fig.; despre gânduri, imaginaţie) a trece, fără încetare, de la un lucru la altul.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. vagabondage)
1. vagabondare.
2. starea celui care vagabondează.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. vagant, lat. vagans)
1. adj. rătăcitor, nestatornic, fără domiciliu.
2. s. n. poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. vagant)
1. poet medieval de limbă latină, rătăcitor, nestatornic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. appréhension, lat. apprehensio)
1. teamă vagă, nedesluşită, cauzată de presupunerea posibilităţii unui pericol.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. argot)
1. limbaj convențional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi, delicvenți etc.) pentru a nu fi înțeleși de restul societății sau pentru a șoca.
2. (prin ext.) vocabular sau limbaj specific unui grup, unui mediu, unei clase sociale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. arthrodynie)
1. (med.) durere articulară vagă şi nedeterminată; artralgie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aventurier, it. avventuriere)
1. om care caută aventuri om fără căpătâi, vagabond.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. baroque, it. barocco)
1. stil ~ (şi s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârşitul Renaşterii şi mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea şi monumentalitatea formelor, ornamentaţia excesivă, inventivitatea şi fantezia exprimării.
2. stil de la sfârşitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conţinutului.
3. (fig.) exagerat; bizar, extravagant.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. barocchismo, fr. baroquisme)
1. tendință artistică care se manifestă prin mișcare, tematică extravagantă, ornamentație excesivă, gustul efectelor teatrale și uluitoare; barocitate.