voință

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (voi + -ință)

1. funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unui scop; vrere.
2. ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie.
3. intenție premeditată.
4. senzație de satisfacere a gustului; voie; plăcere; plac; poftă; chef.
5. (expr.) ~a cea de pe urmă (sau ultima ~) = dorința unei persoane care se află pe patul de moarte.
6. rea-~ = atitudine răuvoitoare.
7. (înv.) vroință.

acrimonie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acrimonie)

1. caracter agresiv, caustic al cuiva, sarcasm.
2. dispoziție proastă exprimată prin remarci acerbe sau printr-un ton acrimonios.
3. (antonime) afabilitate, amenitate, bunăvoință.

afabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. affabilité, lat. affabilitas)

1. însuşirea de a fi afabil; calitatea unei persoane afabile.
2. calitatea celui care primește, care ascultă și întreține cu bunăvoință pe ceilalți.
3. (antonim) acrimonie.

asceză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ascèse)

1. aplicare în practică a virtuţilor prin exerciţiu de voinţă, privaţiuni etc.; viaţă austeră şi retrasă.
2. ascetism (1).

automat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. automate, germ. Automat, lat. automatus, gr. automatos)

1. adj. acţionat cu ajutorul unui dispozitiv care efectuează singur o anumită operaţie.
2. armă ~ă = (şi s. n.) = armă de foc la care armarea se face automat; pistol-mitralieră.
3. (şi adv.) care se face mecanic.
4. s. n. aparat, dispozitiv, maşină care, fără intervenţie exterioară, efectuează o anumită operaţie.
5. ~ de scară = dispozitiv care asigură iluminarea temporizată a holului şi scările din blocuri.
6. unitate în care băuturile şi alimentele uşoare sunt servite automat, prin introducerea într-un aparat a unor fise sau monede.
7. (fig.) om lipsit de voinţă, fără iniţiativă.

autonomie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autonomie, lat. autonomia)

1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voinţă.
2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală.
3. autoconducere.
4. distanţă maximă pe care o poate parcurge o navă sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de combustibil.
5. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin.

autoritar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autoritaire)

1. care uzează de autoritatea sa, care urmăreşte să-şi impună voinţa.