abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuințare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalității; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracțiune constând din înșelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracțiune manifestată prin depășirea atribuțiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

abuza

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. abuser)

1. a uza de ceva în mod exagerat, a folosi (conștient) fără măsură; a face abuz.
2. a exagera în utilizarea unei posibilități, a unei libertăți.
3. a profita în chip nedemn de o situație, un avantaj, încredere.
4. a amăgi, a înșela.
5. a violenta, a viola.

baza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. baser)

1. refl., tr. a (se) întemeia, a (se) sprijini (pe ceva).
2. refl. a avea încredere (în).

bonitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Bonität)

1. încredere pe care o inspiră cineva atunci când solicită un credit; solvabilitate.
2. capacitate a unui teren, a unei ape etc. de a da o anumită producție prin exploatare.

capacita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (it. capacitate)

1. a-și alătura pe cineva; a câștiga adeziunea, încrederea cuiva.
2. a pune pe cineva în situația de a putea îndeplini o acțiune.

certitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. certitude, lat. certitudo)

1. siguranță, convingere, încredere deplină.