întrebuințare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. întrebuința)

1. acțiunea de a (se) întrebuința și rezultatul ei; folosință, utilizare, uz.

abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuințare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalității; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracțiune constând din înșelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracțiune manifestată prin depășirea atribuțiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

aeropiezoterapie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aéropiésothérapie)

1. (med.) metodă terapeutică bazată pe întrebuințarea aerului comprimat sau rarefiat.

consumptibil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. consumptibilis, după fr. consomptible)

1. (jur.; despre bunuri) care este distrus, consumat de la prima întrebuințare; care nu permite utilizarea repetată.

deconserva

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (de1- + conserva)

1. a înlătura unsoarea de conservare de pe suprafața unui material, spre a-l face apt pentru întrebuințare.

destinatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. destinatoire, lat. destinatorius)

1. care fixează o destinație.
2. care atribuie întrebuințarea, folosirea unui lucru.

destinație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. destination, lat. destinatio)

1. întrebuințare dinainte hotărâtă.
2. (inform.) dispozitiv sau program care primește informații.
3. loc, punct către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva.