Dictionar

evidență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. évidence, lat. evidentia, it. evidenza)

1. faptul de a fi evident, caracterul a ceea ce este evident.
2. a scoate în ~ = a reliefa, a sublinia.
3. înregistrare a fenomenelor, bunurilor, persoanelor etc.
 

abalienare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ab- + alienare, cf. engl. abalienation, fr. abaliénation, lat. abalienatio)

1. (med.) pierdere sau diminuare marcată și evidentă a facultăților mintale; alienație.
 

accentua

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accentuer)

1. tr. a scoate în evidență prin accent.
2. (fig.) a reliefa, a sublinia.
3. refl. (fig.) a se mări, a crește treptat.
 

accentuație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accentuation)

1. acțiunea de a (se) accentua; accentuare, (înv.) accentuațiune.
2. maniera de plasare a semnelor grafice numite accente.
3. actul de a sublinia ceva, de a a scoate în evidență.
 

alfabetar

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (alfabet + -ar)

1. set cu literele alfabetului decupat pentru predarea scris-cititului.
2. instrument de evidență care indică litera la care au fost arhivate unele documente.
 

anecdotism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (anecdotă + -ism)

1. tendința de a scoate în evidență anecdotele; caracter anecdotic.
 

aparență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apparence, lat. apparentia)

1. înfățișare, manifestare exterioară evidentă, uneori înșelătoare.
2. în ~ = la prima vedere.