OK
X
acin
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr., lat. acinus)
1.
mică
formaţie
anatomică
în
formă
de
fund
de
sac,
într-un
canal
glandular
excretor.
ACINACI-
Parte de vorbire:
prefix
Etimologie: (lat. acinaces „sabie scurtă”)
1.
„sabie,
spadă”.
acinaciform
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. acinaciforme)
1.
(bot.)
în
formă
de
sabie.
acineză
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. akinèse)
1.
(biol.)
dezvoltare
în
absenţa
cariocinezei.
ACINI-
Parte de vorbire:
prefix
Etimologie: (lat. acinus „boabă de strugure”)
1.
„boabă
de
strugure”.
aciniform
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. aciniforme)
1.
de
forma
unei
boabe
de
strugure;
acinos.
acinivor
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (cf. lat. acinus „boabă de strugure” + lat. vorare „a mânca”)
1.
care
se
hrănește
cu
boabe
de
strugure.
ablaut
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (germ. Ablaut)
1.
(lingvistică)
modificare
vocalică
într-o
rădăcină
sau
tulpină;
alternanță
vocalică;
apofonie.
accidental, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. accidentel)
1.
întâmplător,
fortuit.
2.
secundar,
neesenţial.
3.
(bot.)
care
se
dezvoltă
întâmplător
(muguri,
ramuri,
rădăcini).
aconitină
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. aconitine)
1.
alcaloid
foarte
toxic
extras
din
rădăcinile
de
aconit.
adventiv, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. adventif)
1.
(științe
juridice)
care
este
obținut
pe
altă
cale
decât
succesiunea
directă.
2.
(biol.)
(despre
specii)
care
pătrunde
accidental
într-o
anumită
biocenoză.
3.
(bot.)
dezvoltat
întâmplător
și
pe
locuri
neobișnuite,
adesea
ca
urmare
a
unor
fenomene
de
regenerare.
4.
(bot.)
califică
o
parte
a
plantei
care
crește
pe
un
organ
neobișnuit,
de
exemplu
rădăcini
care
apar
pe
tulpini
sau
rizomi.
5.
(despre
cratere)
care
are
altă
deschizătură
decât
craterul
principal.
6.
rădăcină
~ă
=
rădăcină
care
se
dezvoltă
pe
diferite
părți
ale
plantei.
7.
mugure
~
=
mugure
care
se
dezvoltă
din
țesuturi.
aerotropism
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (fr. aérotropisme)
1.
(bot.)
tropism
sub
influenţa
oxigenului
din
aer
(la
creşterea
rădăcinii,
a
tubului
polinic);
anemotropism.
afix
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. affixe, lat. affixus)
1.
nume
generic
pentru
prefixe,
sufixe
şi
infixe,
care
se
adaugă
rădăcinii
cuvintelor
pentru
a
le
modifica
sensul,
funcţia,
rolul;
orice
instrument
gramatical
având
un
asemenea
rol.
2.
(mat.)
punct,
număr
complex
într-un
sistem
de
coordonate
rectangulare.