autonomie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autonomie, lat. autonomia)

1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voinţă.
2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală.
3. autoconducere.
4. distanţă maximă pe care o poate parcurge o navă sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de combustibil.
5. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin.

autonom, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autonome, gr. autonomos)

1. care se bucură de autonomie; independent.

autonomism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. autonomisme)

1. tendință pentru autonomie; autonomie.
2. doctrină politică care susține dobândirea sau conservarea autonomiei politice a unei națiuni sau regiuni.
3. atitudine teoretică în estetică, teoria artei și critica de artă care exagerează autonomia esteticului.

comună

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commune)

1. oraş medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică.
2. unitate de bază administrativ-teritorială compusă din unul sau mai multe sate.
3. ~ primitivă = prima formaţiune social-economică din istoria societăţii, cu nivelul scăzut al forţelor de producţie, proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi egalitatea în repartiţia produselor.
4. C~a din Paris = formă de guvernare a oraşului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C~elor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez.

congregaţionalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. congrégationaliste)

1. I. referitor la congregaționalism, sistem ecleziastic protestant în care comunitățile religioase locale au o mare autonomie.
2. II. adept al congregaţionalismului.

descentraliza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. décentraliser)

1. a acorda autonomie (administrativă) organelor locale ale administraţiei de stat.

maiorescianism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (maiorescian + -ism)

1. stil creator, deschis faţă de fenomenul cultural, care promovează principiul autonomiei esteticului şi criteriul estetic în judecata de valoare a poeziei.