Dictionar

Rezultate secundare ((învechit):

Carambolaj

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. carambolage)

1. efectuare a unui carambol; atingere, cu o bilă lovită cu tacul, a celorlalte două bile, la biliard.

2. (var.) carambolaș, (învechit) carambolagiu.


Didascalie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. didascalie; grec. διδασκαλία, didaskalía „educaţie; înștiințare; instrucțiune (de joc)”)

1. indicație de joc, într-o piesă de teatru, un scenariu.

2. instrucţiune dată actorilor de autorul unei opere dramatice antice greceşti.

3. notă, indicaţie care se punea înaintea unei piese de teatru la latini.

4. (învechit) știință.


Eter 1

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. éther, lat. aether, gr. aither, cer)

1. (chim.) combinație organică, obținută din alcooli sau fenoli, cu mare întrebuințare în industrie.

2. eter sulfuric (sau etilic) (adesea fără determinare) = lichid incolor, foarte volatil, inflamabil, cu miros puternic, obținut din alcool etilic și acid sulfuric și întrebuințat în medicină ca narcotic și dezinfectant, precum și în unele ramuri ale industriei.

3. substanță ipotetică (a cărei existență nu este admisă de fizica modernă), care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice.

4. fig. (învechit) aer, atmosferă, cer, văzduh.

5. (în concepția unor filozofi greci antici) al cincilea element al universului (alături de foc, apă, pământ și aer).


Explozibil, -ă

Parte de vorbire: adj., s.n.
Origine: (fr. explosible)

1. (substanță) care poate exploda; exploziv.

2. (învechit) esplosibil, (învechit) esplozibil.

3. (anton.) inexplozibil, neexplozibil.


Interpoziţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. interposition, lat. interpositio)

1. interpunere, mediație.

2. stare a unui lucru așezat între altele; poziție a unui corp situat la mijloc între alte două corpuri.

3. (fig.) intervenție a unei autorități superioare.

4. (jur.; sintagmă) ~ de persoane = act efectuat printr-un intermediar.

5. (var.) (învechit) interpozițiune.


Lacrimatoriu

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. lacrymatoire, lat. lacrimatorium)

1. (la romani) vas funerar din ceramică sau sticlă, alungit, conţinând uleiuri parfumate, care se depunea în morminte o dată cu înhumarea celui decedat; s-a crezut multă vreme aceste vase erau folosite pentru a colecta lacrimile vărsate la înmormântare.

2. (var.) lacremator, lacrematoriu, lacrimator, (învechit) lacrimătoriu.