Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abaque, lat. abacus)
1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele.
2. tabel sau diagramă care permite rezolvarea rapidă a unor calcule.
3. (matematică) diagramă sau grafic care oferă, prin lectură simplă, rezolvarea aproximativă a unei probleme numerice; nomogramă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abaque, lat. abacus)
1. (arhitectură) partea superioară a capitelului unei coloane; placă de piatră care formează partea superioară a capitelului unei coloane și pe care se sprijină arhitrava.
2. (matematică) sistem de linii înscrise într-un plan, care corespund unei ecuații; nomogramă.
3. (fizică) reprezentare geometrică și algebrică a unui spectru luminos
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. affixal)
2. (lingvistică) care constituie, care formează un afix.
3. (matematică) legat de afix, numărul complex „x + iy” care desemnează poziția unui punct.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. anticentre)
1. (geol.) loc de pe suprafața Pământului diametral opus epicentrului unui cutremur.
2. (matematică) ~l unui patrulater inscriptibil = punctul de intersecție al perpendicularelor duse din mijlocul fiecărei laturi ale patrulaterului pe latura opusă; punctul lui Mathot.
3. (matematică) ~ al tetraedrului = simetricul centrului sferei circumscrise față de centrul de greutate al tetraedrului.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. apériodique)
1. care nu este periodic, care nu are loc la intervale regulate; lipsit de periodicitate; aciclic.
2. (despre un sistem fizic) care atinge fără oscilații o poziție de echilibru.
3. (electronică) circuit ~ = circuit care nu are propria sa perioadă de oscilație.
4. (fizică) mișcare ~ă = mișcare mecanică sau fizică foarte amortizată, care nu are tendința de a oscila în jurul unui punct de echilibru.
5. (matematică) care, deși se repetă, nu are perioadă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. bijection)
1. (matematică) funcție între elementele a două mulțimi, unde fiecare element din prima mulțime se regăsește într-o relație de corespondență cu un singur element din cea de-a doua; funcție care este atât injectivă cât și surjectivă; funcție bijectivă, corespondență biunivocă.