Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (ne- + înțelepciune)
1. lipsă de înțelepciune; prostie, nepricepere; (înv.) neînțelepție.
2. (antonime) înțelepciune, (înv.) înțelepție.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. philosophie, gr. philosophia)
1. concepție generală despre lume și viață, formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale.
2. ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului.
3. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei.
4. ~ culturii = disciplină teoretică relativ autonomă, care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii.
5. comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea și viața; înțelepciune, stoicism.
6. (fam.) problemă greu de rezolvat.
7. sistem filozofic aparținând unei persoane, școli sau epoci.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. providentialisme)
1. concepţie idealistă şi religioasă care susţine că providenţa ar determina desfăşurarea evenimentelor istorice.
2. credința într-o putere divină superioară care guvernează lumea, veghează asupra destinului indivizilor; (în particular) credința în guvernarea înțeleaptă a lui Dumnezeu, în înțelepciunea sa supremă.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. rishi, din sanscrită ऋषि „înțelept, pustnic, ascet”)
1. (religie) om de mare sfințenie și înțelepciune în tradiția hindusă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. sapientia)
1. înţelepciune; ştiinţă, învăţătură.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. théosophe)
1. adept la teozofiei (doctrină care declară înțelepciunea divină un obiect al cunoașterii umane).
Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -sophe, - sophie, cf. gr. sophos, sophikos, sophia)
1. „înţelept, înţelepciune”, „învăţat”.