Rezultate principale (înclinat):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incliné)
1. aplecat în jos sau într-o parte; oblic; încovoiat.
2. fig. care are vocație, atracție spre ceva.
Parte de vorbire: Traducere
Origine:
1. LAT inclinatus; pronus
3. EN sloping; declivate; declivous; inclined
6. HU lejtős, hajlított, lehajló
Rezultate secundare (înclinat):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inclination, lat. inclinatio)
1. înclinare.
3. (mat.) unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință.
4. ~ astronomică = unghiul format de planul orbitei unui astru cu planul orbitei Pământului; ~ magnetică = unghiul format de direcția câmpului magnetic terestru cu planul orizontal.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abattage, it. abbattaggio)
1. acțiunea de a extrage minereu într-o mină.
2. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zăcământ; operaţia însăşi.
3. ~ frontal = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului.
4. ciocan de ~ = instrument acționat cu aer comprimat, cu ajutorul căruia se desprinde cărbunele în straturile cu înclinație mare.
5. doborâre a arborilor în exploatările forestiere.
6. acțiunea de a ucide un animal; sacrificare a animalelor, la abator.
7. (marinărie) înclinare a unei nave spre a putea fi carenată; carenaj.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. abrupt, lat. abruptus)
1. I. (despre un teren) foarte înclinat; accidentat, prăpăstios.
2. (despre stil) alcătuit din elemente contrastante; inegal.
3. (bot.; despre un organ) terminat brusc.
4. II. formă de relief abruptă.
5. porțiune de teren cu pantă foarte înclinată.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aclinique)
1. în care înclinaţia câmpului magnetic este nulă.
2. (despre boli) fără manifestări clinice.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accolé)
1. (herald.; despre două scuturi) înclinate unul spre celălalt.
2. (despre plante, ramuri) încolăcit.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. affectionner)
1. a iubi mult, a avea înclinaţie (pentru ceva).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. amphithéâtre, lat. amphiteatrum, gr. amphitheatron)
1. (la greci şi la romani) edificiu de formă circulară sau elipsoidală, (neacoperit), dintr-o arenă înconjurată de trepte şi tribune, în timpul jocurilor publice.
2. sală de curs, conferinţe cu locurile în plan înclinat sau în trepte.
3. configuraţie a unor terenuri dispuse în etaje circulare.