Rezultate secundare (Banal):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. banal)
1. lipsit de originalitate; obişnuit, comun.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. banalité)
1. caracterul a ceea ce este banal; platitudine.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. banaliser)
1. tr., refl. a face să devină, a deveni banal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. banalité)
1. caracterul a ceea ce este banal; platitudine.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. banaliser)
1. tr., refl. a face să devină, a deveni banal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cliché)
1. plată (film) fotografică impresionată de lumină, proba negativă a unei fotografii.
2. planşă, copia unui text, a unei figuri pentru imprimare.
3. (fig.) frază banală, expresie stereotipă; şablon.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. commun, lat. communis)
1. adj. care aparţine mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulţi sau pe toţi; obştesc.
2. (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor ~ = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparţine mai multor fracţii.
3. a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva.
4. obişnuit, normal, frecvent.
5. loc ~ = idee, lucru ştiut de toată lumea; banalitate.
7. s. n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti.
9. a ieşi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. crépusculaire)
2. slab luminat, abia vizibil.
3. (despre un curent poetic din literatura italiană de la începutul sec. XX) care manifesta predilecţie pentru tonurile mijlocii, pentru vagul culorii, pentru o banalitate ostentativă şi un prozaism voit al expresiei.
4. (despre animale) care este activ după apusul Soarelui.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cultisme)
1. afectare particulară a stilului; culteranism; gongorism.
2. greşeală de limbă a cărei origine o constituie dorinţa vorbitorilor de a se exprima mai literar, mai puţin banal.
3. cuvânt introdus în limbă pe cale cultă.