consacra

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. consacrer, lat. consecrare)

1. tr. a da în întregime, a închina, a destina.
2. a da un caracter sacru.
3. (despre preoți) a hirotonisi.
4. a stabili, a consfinți; a legitima.
5. tr., refl. a (se) dedica, a (se) devota.

consacrant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. consacrant)

1. care consacră; care se dedică lui Dumnezeu sau zeilor.

consacrare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (consacra)

1. acțiunea de a (se) consacra; dedicare.
2. consfințire, stabilire; (spec.) confirmare, recunoaștere a capacității, a meritelor cuiva într-un anumit domeniu.

consacrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. consecratio, fr. consécration)

1. consacrare; (spec.) ofrandă adusă zeilor.

anticonformist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fe. anticonformiste)

1. (persoană) care disprețuiește convențiile sociale, normele general acceptate; nonconformist.
2. (persoană) care se opune conformismului, ideilor consacrate; nonconformist.

antimemorii

Parte de vorbire:  s.f. pl.  
Etimologie: (fr. antimémoires)

1. memorii cu caracter evocator, care nu respectă procedeele consacrate ale memorialisticii.

antipiesă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anti-pièce)

1. piesă de teatru care nu respectă procedeele dramatice consacrate și care ilustrează o nouă estetică; (rar) antiteatru.
2. piesă fără valoare artistică; parodie a unei piese.

aplica

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. appliquer, lat. applicare)

1. tr. a face (un lucru) să adere, să se lipească de ceva.
2. a pune în practică.
3. a administra (un tratament medical).
4. a raporta un principiu general la ceva.
5. refl. (rar) a se dedica, a se consacra.

avangardă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. avant-garde)

1. detașament care se trimite în fruntea unei trupe în marș spre a face siguranța pe direcția de deplasare a acesteia; (antonim) ariergardă.
2. clasă, grup social, organizație politică conducătoare, care se situează pe pozițiile cele mai înaintate în cadrul unei mișcări sociale, politice, naționale etc.
3. de ~ = care merge, care conduce.
4. mișcare literar-artistică complexă și eterogenă, care, afișând o respingere totală a formelor consacrate și a tradiției, proclamă ostentativ și polemic necesitatea înnoirii, asumându-și rol de precursor; avangardism.

avangardism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Avantgardismus)

1. orice artist, mișcare sau operă de artă care rupe precedentul și este considerată inovatoare și deschizătoare de drumuri; avangardă.
2. curent artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate.
3. atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă.