frustrație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. frustration)

1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrare.
2. starea celui care este frustrat; stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
3. (var.) frustrațiune.
4. (antonim) satisfacție.

frustrator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. frustrateur)

1. care pricinuiește o pagubă, împiedică exercitarea unui drept; care este cauza unei frustrații; frustrant.

frustrant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. frustrant)

1. care frustrează; care plasează într-o situație de frustrare; frustrator.
2. (antonime) gratifiant, satisfăcător.

frustrator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. frustrateur)

1. care pricinuiește o pagubă, împiedică exercitarea unui drept; care este cauza unei frustrații; frustrant.

frustrație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. frustration)

1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrare.
2. starea celui care este frustrat; stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
3. (var.) frustrațiune.
4. (antonim) satisfacție.

frustrare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (frustra)

1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrație.
2. privare a cuiva de un drept, o satisfacție etc.
3. stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
4. (psihologie) condiția subiectului căruia i se refuză sau refuză satisfacerea unei cereri instinctuale.
5. (antonim) satisfacție.