Rezultate secundare (Imperativ):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. imperativus, fr. impératif)
1. adj. care exprimă un ordin; poruncitor.
2. mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod.
3. care se impune ca o necesitate absolută.
4. s. n. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație.
5. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Adhortativ)
1. formă a imperativului la persoana I plural, exprimând un îndemn.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. amoraliste)
2. I. care respinge toate valorile morale.
3. II. cel care pledează pentru indiferență față de principii, față de imperativele moralității.
4. persoană care adoptă o atitudine contrară valorilor morale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commission, rus. komissiia)
1. colectiv însărcinat cu hotărârea unor imperative sociale sau pentru supravegherea unor activităţi ori evenimente.
2. ~ de judecată = organ obştesc de influenţare şi jurisdicţie.
3. organism internaţional sau organ al unei organizaţii internaţionale.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. deontisch, /II/ Deontik)
1. adj. referitor la deontică; necesar, obli-gatoriu.
2. s. f. disciplină care studiază aspectele logice şi structurale ale formelor de gândire normative şi imperative, precum şi ale sistemelor de norme şi obligaţii morale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. edictum, germ. Edikt)
1. lege, ordonanţă prin care un înalt magistrat roman îşi arăta activitatea trecută şi anunţa programul activităţii viitoare.
2. act, decret imperativ emis de un monarh sau de o autoritate laică ori bisericească.
Parte de vorbire: s.
Origine: (exclama)
1. acţiunea de a exclama; exclamaţie.
2. semnul ~ării = semn de punctuaţie (!) după o interjecţie, un vocativ sau o propoziţie exclamativă ori imperativă.