Dictionar

moralitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. moralité, lat. moralitas)

1. calitatea a ceea ce este moral; corectitudine, cinste.
2. specie a literaturii medievale cu pronunțate funcții moralizatoare, care se situează între mister1 (4) și farsă.
 

amoralitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. amoralité)

1. atitudine a omului amoral.
2. caracterul amoral al unei acțiuni, al unui cuvânt, al unui lucru etc.
3. (antonim) moralitate.
 

imoralitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. immoralité)

1. caracterul a ceea ce este imoral.
2. comportare, faptă imorală.
 

amoral, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amoral)

1. care nu are noțiunea de moralitate.
 

amoralitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. amoralité)

1. atitudine a omului amoral.
2. caracterul amoral al unei acțiuni, al unui cuvânt, al unui lucru etc.
3. (antonim) moralitate.
 

corupe

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. corrumpere)

1. tr., refl. a (se) abate de la moralitate, corectitudine sau datorie.
2. a face să-și piardă, a-și pierde integritatea, puritatea etc.; a (se) strica, a (se) denatura.
 

corupție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. corruption, lat. corruptio)

1. abatere de la moralitate, de la datorie; depravare, pervertire, venalitate.
 

etocrat, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. éthocrate)

1. adept al etocrației, tip de guvernare bazat pe moralitate.
 

neokantian, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. néo-kantien)

1. I. referitor la neokantianism (teorie filozofică de inspirație kantiană, care privește atât moralitatea, cât și cunoașterea).
2. II. adept al neokantianismului.