Dictionar

tabietliu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (tc. tabiatli)

1. care are (multe) tabieturi; (prin ext.) maniac, pedant.
2. (var.) tabietiu, (reg.) tabetliu.
 

tabietgiu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.m.f. (înv.)  
Etimologie: (tabiet + -giu)

1. (persoană) cu tabieturi; tabietliu, (înv.) tabietos.
2. (om) pedant; tabietliu, (înv.) tabietos.
 

tabietos, -oasă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f. (înv.)  
Etimologie: (tabiet + -os)

1. (persoană) cu tabieturi; tabietliu, (înv.) tabietgiu.
2. (om) pedant; tabietliu, (înv.) tabietgiu.