absolut, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricție, necondiționat.
2. total, complet, desăvârșit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine și prin sine.
8. adv. cu desăvârșire, exact.

absolutamente

Parte de vorbire:  adv. (învechit)  
Etimologie: (fr. absolument, it. assolutamente)

1. absolut, fără limitări sau restricții; completamente, deplin.

absolutism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. absolutisme)

1. regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere; autocrație.
2. concepție care stă la baza unei monarhii.

absolutist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. absolutiste)

1. (adept) al absolutismului.

absoluțiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absolution, lat. absolutio)

1. absolvire.
2. iertare a păcatelor (de către papă).

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.

ablativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ.

absoluitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absoluité)

1. calitatea a ceea ce este absolut.

absolutist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. absolutiste)

1. (adept) al absolutismului.

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.

agnostic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. agnostique)

1. I. referitor la agnosticism, doctrină conform căreia absolutul este inaccesibil minții umane; sceptic față de metafizică și religie.
2. care este specific agnosticismului.
3. II. adept al agnosticismului.

amplitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. amplitude, lat. amplitudo)

1. distanța dintre pozițiile externe ale unui corp care oscilează.
2. lungimea pasului unui cal.
3. (mat.) distanță care separă punctele extreme ale unul arc de curbă.
4. ~ a unui astru = arcul de orizont între punctul cardinal est și vest și punctul de pe orizont unde astrul răsare (apune).
5. (fig.) întindere, amploare.
6. valoare absolută, maximă a elongației unei mărimi care variază periodic.
7. ~ climatică = diferența dintre valorile maximă și minimă înregistrate de un element meteorologic în evoluțiile sale periodice.