Dictionar

Abstracţionism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abstractionnisme)

1. artă abstractă, care atinge sau caută un nivel de abstractizare.

2. (filosofie) tendința de a da abstracțiilor la fel de multă sau mai multă valoare decât realităților concrete.


Abstract, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.

2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.

3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.

4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.

5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.


Abstracţionist, -ă

Parte de vorbire: adj., s. m. f.
Origine: (fr. abstractionniste)

1. (adept) al abstracţionismului.


Neoplasticism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. néo-plasticisme)

1. variantă a abstracţionismului, ca-racterizată printr-un geometrism în care liniile şi planurile de culoare se întretaie în unghi drept şi prin folosirea unei game cromatice limitate la albastru, galben şi roşu.