Parte de vorbire: s.f.
Origine: (după fr. aéronef)
1. vehicul aerian care transportă pasageri sau mărfuri; aparat care circulă în aer; aerovehicul.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aéronaval)
1. I. referitor la aviaţie şi la marină; aeromaritim.
2. II. care aparține atât forțelor aeriene, cât și marinei.
3. II. (antonim) aeroterestru.
Parte de vorbire: s.
Origine: (super1- + aeronavă)
1. aeronavă de mare capacitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aéromaritime)
1. indică un transport care combină aviația și marina; aeronaval.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (germ. Aeronavigation)
1. ansamblul de tehnici care permit unui pilot de aeronavă să-i controleze deplasarea; navigație aeriană.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. aérovehicul)
1. vehicul aerian care se menține și se deplasează în aer; aeronavă.
Parte de vorbire: I. s.n., II. s. propriu
Origine: (fr., engl. airbus)
1. I. avion cu reacție subsonic, mai ales unul cu corp larg; aerobuz.
2. (transport) aeronavă fabricată de compania Airbus.
3. II. companie europeană constructoare de avioane.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. atterrisseur)
1. (aeronautică) dispozitiv plasat sub o aeronavă (retractabil în zbor) pe care se sprijină o aeronavă când se află la sol și care permite acesteia să decoleze și să aterizeze lin și fără riscuri; tren de aterizare.
2. (prin analogie) plutitoare care permit unui hidroavion să aterizeze lin pe apă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. autogire)
1. aeronavă cu o elice care se roteşte în jurul unui ax vertical, permiţând decolorarea şi aterizarea în plan vertical.