Dictionar

alterație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. altération, lat. alteratio)

1. (muz.) modificare a înălțimii unui sunet cu ajutorul accidenților muzicali.
 

accident

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător și neprevăzut, cu consecințe dăunătoare.
2. ridicătură, adâncitură a unui teren.
3. însușire a unui lucru, fenomen nelegată de esența lui.
4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilația, epenteza, metateza).
5. s. m. alterație.
 

alterabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. altérable)

1. care se poate altera ușor; care poate fi alterat, schimbat în rău, deteriorat.
2. (antonime) inalterabil, nealterabil.
 

alterant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. altérant)

1. care produce alterație; care modifică, alterează starea, compoziția unui lucru.
2. (despre un remediu etc.) care produce o schimbare profundă, treptată și cel mai adesea avantajoasă în organism.
 

armură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. armure)

1. îmbrăcăminte de protecție din plăci de metal și zale, la războinicii medievali.
2. mod de împletire a fibrelor de urzeală cu cele de bătătură ale unei țesături.
3. (muz.) totalitatea sunetelor de alterație la cheie, spre a indica tonalitatea; armatură.
 

betacism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. betacism)

1. pronunțare alterată a consoanelor b și p.
 

bitonal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bitonal)

1. (muz.) care are două tonuri (sau sunete); care utilizează două tonalități diferite.
2. (despre o voce alterată) care rezultă prin formarea simultană a două sunete în laringe (ex. voce ~ă).