Dictionar

Rezultate principale (Armonie,):

Armonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.

2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.

3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.

4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.

5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.


Rezultate secundare (Armonie,):

Dizarmonie

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. dysharmonie)

1. lipsă de armonie, discordanţă.

2. (psihiatr.) tip de personalitate caracterizat printr-un dezechilibru net, cu dificultăţi de adaptare.


Enarmonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. enharmonie)

1. raport între două sunete muzicale care au aceeaşi înălţime, dar cu notaţii diferite.


Inarmonie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. inharmonie)

1. lipsa de concordanță sau armonie; dezarmonie, dizarmonie.

2. (antonim) armonie.


Acord

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.

2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.

3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.

4. formă de retribuţie a muncii prestate.

5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.

6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.

7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.

8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.


Apolinic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. apollinisch)

1. referitor la zeul Apolo; apolinar.

2. luminos, senin, echilibrat.

3. (la Nietzsche) spirit meditativ, caracterizat prin echilibru, armonie, măsură, claritate în gândire.


Armonic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)

1. bazat pe principiile armoniei; armonios.

2. sunete ~ce (şi s. f.) = sunete de diferite înălţimi, a căror frecvenţă reprezintă un multiplu întreg al unei frecvenţe fundamentale; oscilaţie = oscilaţie a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în acelaşi raport.


Armonios, -oasă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. harmonieux, it. armonioso)

1. plin de armonie; plăcut.

2. (muzică) care are armonie, care produce sunete plăcute, melodioase.

3. (arte plastice) care are, care produce armonie grație culorilor, proporțiilor etc.

4. (fig.) care formează un întreg echilibrat, omogen.

5. (antonim) inarmonios, nearmonios.


Armonist, -ă

Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. harmoniste)

1. specialist în ştiinţa armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.

2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.


Armonistic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. harmonistisch)

1. referitor la armonie; conceput după legile armoniei.