Dictionar

articulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. articulation, lat. articulatio)

1. (anat.) încheietură, nod; loc de inserție a unui organ pe altul; legătură (mobilă) între oase.
2. (tehn.) legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui ax.
3. mod de a pronunța un sunet.
 

coarticulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. coarticulation)

1. (lingv.) rostire concomitentă a sunetelor.
 

dezarticulație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. désarticulation)

1. acțiunea de a (se) dezarticula și rezultatul ei; dezarticulare.
2. acțiunea de a face un os să iasă din articulație.
3. acțiunea de a separa, de a desprinde elementele care alcătuiesc ceva; operație de separare a cuvintelor, a silabelor și a altor sunete ale vorbirii.
4. (prin ext.) faptul de a-și pierde coeziunea.
5. (var.) (înv.) dezarticulațiune.
 

semiarticulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. semi-articulation)

1. articulație între două corpuri, care permite și o deplasare relativă a acestora în lungul unei axe.
 

acromioclavicular, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acromio-claviculaire)

1. (despre o articulație și ligamentul ei) care leagă acromionul cu clavicula.
 

amfiartroză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. amphiarthrose)

1. articulație a oaselor cu un grad limitat de mobilitate.
 

articula

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. articuler, lat. articulare)

1. tr. a emite, a rosti cuvinte, sunete.
2. a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea.
3. a atașa articolul unui substantiv.
4. refl. a se lega printr-o articulație.
 

articulatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. articulatoire)

1. referitor la articulație (3).
 

ARTR-, ARTRO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. arthr/o/-, cf. gr. arthron)

1. „articulație, încheietură”.
 

artrodie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arthrodie)

1. articulație sinovială cu o mare mobilitate.