Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. avis)
1. înştiinţare oficială; documentul prin care se face.
3. apreciere, rezoluţie a unei autorităţi; consimţământ.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. aviser)
1. tr. a înştiinţa în prealabil, a avertiza.
2. intr. a-şi da avizul; a aproba; a decide.
Parte de vorbire: vb. intr.
Origine: (după it. avvisare)
1. a lua în considerare, a considera; a privi în față.
Parte de vorbire: vb. tr. (înv.)
Origine: (aviza + -ălui)
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (v. avizălui)
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (v. avizălui)
1. I. înștiințat verbal sau în scris; care a primit un aviz favorabil; avizat.
2. II. înștiințare verbală sau scrisă; exprimare a unei păreri autorizate într-o chestiune oficială; avizare (a unui act).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. avisé)
1. prevenit, informat; pregătit, competent.
2. (despre un act) pe care cineva şi-a pus avizul.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. affichier)
1. loc (special amenajat) unde se fixează diferite anunțuri; loc pentru afișaj; avizier.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (cf. fr. annonce)
1. înştiinţare, aviz prin care ceva este făcut cunoscut publicului, verbal sau în scris.
2. text, publicație care anunță ceva.
3. comunicat publicitar într-un organ de presă.
4. (la jocul de cărți) declarație de intenție.
5. (radio, TV) text care precede un program și servește drept titlu sau rezumat al acestuia.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. aviser)
1. tr. a înştiinţa în prealabil, a avertiza.
2. intr. a-şi da avizul; a aproba; a decide.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. avisé)
1. prevenit, informat; pregătit, competent.
2. (despre un act) pe care cineva şi-a pus avizul.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conclusion, lat. conclusio)
1. judecată care rezultă dintr-un şir de constatări sau argumente; încheiere.
2. ultima parte a unei expuneri, a unei opere.
3. (muz.) ultima secţiune din expoziţia unei sonate.
4. a trage ~ii = a rezuma ideile emise de participanţii la o dezbatere.
5. judecată finală a unui silogism.
6. (mat.) parte din enunţul unei teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstraţie.
7. (pl.) încheiere a unei chestiuni făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere.
8. a pune ~ii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. consilium, fr. conseil)
2. colectiv de conducere, de administrare, avizare sau consultare etc. în activitatea unor organe ori organizaţii, instituţii etc.
3. şedinţă a unui astfel de colectiv.
4. denumire dată (îndeosebi în structura statelor de tip comunist) unor organe sau organisme centrale de partid şi de stat.
5. ~ de miniştri = organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat; cabinet (II); ~ de administraţie = comitet de conducere al unei societăţi comerciale sau industriale pe acţiuni.