Dictionar

blândețe

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (blând + -ețe)

1. însușirea omului blând; purtare de om blând; (înv.) blândeațe, (reg.) blândeță.
2. (antonim) răutate.
 

amiabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amiable)

1. care se comportă ca un prieten, care arată prietenie; înțelegător, prietenos.
2. care acționează sau care se face prin blândețe și conciliere; binevoitor, conciliator.
3. (despre litigii, conflicte etc.) care se reglează în general printr-o tranzacție, în afara oricăror proceduri judiciare.
4. (științe juridice) care este rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică.
 

benignitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. bénignité)

1. caracter a ceea ce este benign.
2. (med.) caracterul unei boli fără gravitate, al unui remediu inofensiv.
3. caracterul sau calitatea de a fi bun, blând și iertător.
4. (antonime) malignitate, incurabilitate.
 

bonom

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bonhomme)

1. om blând și credul; om simplu.
 

dulcoare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după it. dulciura)

1. dulceață, bunătate, blândețe.
 

ferocitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. férocité, lat. ferocitas)

1. caracterul a ceea ce este feroce; cruzime, sălbăticie.
2. faptă crudă, sălbatică, violentă.
3. (antonim) blândețe.
 

franciscanism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după it. francescanesimo)

1. mișcare religioasă care îmbina predica pocăinței și a ascetismului sever cu aceea a simplității evanghelice, a blândeții și a dragostei pentru toate viețuitoarele firii.
2. caracter franciscan (al artei).