comanda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. commander)

1. a deține comanda unei armate, unități etc.
2. a porunci, a ordona.
3. a face o comandă (4).
4. a dirija un mecanism, o mașină etc.
5. a solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum.

comandă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commande)

1. ordin, dispoziție, poruncă.
2. ton de ~ = ton poruncitor.
3. conducere a unei unități militare.
4. post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor.
5. ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mișcări.
6. acțiune de comandare a unui sistem tehnic.
7. echipamentul necesar efectuării ei.
8. dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloți să acționeze comenzile.
9. (inform.) instrucțiune, parte integrantă a informației transmise calculatorului de către utilizator.
10. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaș, unui antreprenor etc.
11. marfa comandată.
12. de ~ = executat după indicațiile clientului.
13. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărților, cabina comandantului etc.
14. parâmă subțire (saulă) cu care se înfășoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea.

autocomandă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. autocommande)

1. comandă care se declanșează automat la apariția unui eveniment, când anumite condiții sunt îndeplinite et cetera; comandă automată.

comandament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commandement)

1. organ de comandă (într-o mare unitate militară etc.).
2. (fig.) sentință, precept, normă, regulă.
3. (jur.) act prin care creditorul, prin mijlocirea unui agent judecătoresc, începe executarea imobiliară, somând pe debitor să plătească datoria.

comandant

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commandant)

1. cel care deține comanda (unei unități militare, expediții, nave etc.).

comandat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (comanda)

1. (despre camerele unei locuințe) care comunică între ele; (despre apartamente) cu astfel de camere.

comandatură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Kommandatur)

1. comandament (al trupelor germane de ocupație).

decomanda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. décommander)

1. a contramanda, a anula (o comandă, o invitație).

accelerator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. accélérateur)

1. adj. care accelerează.
2. s. n. dispozitiv prin care se mărește viteza, turația (unui motor); pedală care comandă acest dispozitiv.
3. (cinem.) procedeu de imprimare a unor mișcări de desfășurare lentă.
4. instalație complexă care imprimă particulelor elementare viteze foarte mari.
5. s. m. substanță care mărește viteza unei reacții chimice; produs destinat a reduce durata de priză și de întărire a betonului.

afișor, -oare

Parte de vorbire:  I. s.m.f., II. s.n.  
Etimologie: (fr. afficheur)

1. I. cel care lipește afișe.
2. II. dispozitiv pe care apar caractere alfanumerice comandate electric.

ampeloterapie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ampélothérapie)

1. folosirea strugurilor în scop terapeutic; cură pe bază de struguri (inițial se recomanda să nu se mănânce nici pielea și nici semințele).

ampenaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. empennage)

1. organ de stabilizare și de comandă din planuri fixe și mobile, în partea din spate a fuzelajului unui avion.
2. aripioarele unui proiectil, ale unei bombe de avion.
3. aripa unei săgeți.
4. dispozitiv al unei giruete care indică direcția vântului.

aplicație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. application, lat. applicatio)

1. punere în practică; aplicare.
2. punct de ~ = punct în care se exercită o forță asupra unui corp; școală de ~ = instituție școlară atașată pe lângă o instituție de pregătire a cadrelor, în care se face practică pedagogică.
3. (mil.) formă de pregătire a comandamentelor și trupelor prin rezolvarea unor situații de luptă ipotetice.
4. (fig.) aptitudine, talent.

arhistrateg

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. archistratège, gr. arkhistrategos)

1. (în Grecia antică) comandant suprem al armatei.