Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. conceptuel, lat. conceptualis)
1. care ține de concept; care se referă la concept; ideal, abstract.
2. care constituie un concept, o idee generală.
3. artă ~ă = tendinţă în arta contemporană care face să primeze ideea, concepţia operei asupra formei sale concrete, ultime.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conceptualisme)
1. concepţie în filozofia scolastică medievală apropiată de nominalism, care recunoaşte existenţa generalului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. conceptualiste)
1. I. referitor la conceptualism, doctrină filozofică conform căreia conceptele noastre generale au existență reală doar în mintea noastră.
2. II. adept al conceptualismului.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. conceptualiser)
1. a elabora un concept pornind de la un lucru oarecare; a transpune o teorie în concepte.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. analytique, lat. analythicus)
2. chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanţelor; limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate; filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice şi conceptuale ale cunoaşterii.
3. care utilizează calculul algebric şi infinitezimal.
4. geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric.
Parte de vorbire: s.
Origine: (cf. lat. animus, spirit, inteligenţă)
1. ştiinţa sistemului conceptual sau a activităţilor spirituale referitoare la instituţiile sociale, artă, religie etc.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. conceptualiste)
1. I. referitor la conceptualism, doctrină filozofică conform căreia conceptele noastre generale au existență reală doar în mintea noastră.
2. II. adept al conceptualismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. chronogenèse)
1. capacitate a fiinţei umane de a percepe timpul şi de a conceptualiza ideea de temporalitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. métathéorie)
1. teorie care studiază structura, sistemul conceptual şi metodele unei teorii date.
Parte de vorbire: s.
Origine: (neo- + spiritualism)
1. curent în gândirea filozofică din Franţa şi Italia, care a imprimat interpretării şi analizei aparatului conceptual al spiritualismului o direcţie mai subiectivistă, de coloratură iraţionalistă şi antiintelectualistă.