Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conclusion, lat. conclusio)
1. judecată care rezultă dintr-un şir de constatări sau argumente; încheiere.
2. ultima parte a unei expuneri, a unei opere.
3. (muz.) ultima secţiune din expoziţia unei sonate.
4. a trage ~ii = a rezuma ideile emise de participanţii la o dezbatere.
5. judecată finală a unui silogism.
6. (mat.) parte din enunţul unei teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstraţie.
7. (pl.) încheiere a unei chestiuni făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere.
8. a pune ~ii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. acte, lat. actum)
1. manifestare a unei activităţi; acţiune, faptă.
2. a face ~ de prezenţă = a apărea undeva, obligat sau din politeţe.
4. ~ de acuzare = concluzie scrisă asupra anchetării unei cauze penale, bază la dezbaterile unui proces.
5. diviziune a unei opere dramatice.
6. ~ sexual = împreunare sexuală între doi indivizi; contact sexual.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. analyse, gr. analysis)
1. metodă ştiinţifică de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor studiate în părţile lor constitutive.
2. examinare amănunţită a unei probleme, opere literare, a unui text.
3. în ultimă ~ = în concluzie, ca încheiere.
4. ~ matematică = ramură a matematicii care studiază funcţiile, limitele, derivatele şi aplicaţiile lor.
5. descompunere a unei substanţe, pentru a-i stabili compoziţia chimică.
6. ~ corticală = funcţie a cortexului prin care se desprind însuşirile generale şi cele specifice ale obiectelor şi fenomenelor.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după lat. concludere)
1. tr., intr. a trage o concluzie; a conclude.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (lat., it. concludere)
1. a trage o concluzie în urma unei observații atente sau prin raționament; a conchide, a concluziona.
2. a termina, vorbind despre un discurs etc.
3. a încheia ceva care este în desfășurare.
4. (antonime) a deschide, a începe.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. concludens, it. concludente)
1. (şi adv.) care convinge; convingător.
2. (log.) pe baza căruia se poate trage o concluzie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. conclusif)
1. care constituie o concluzie; care conchide.
2. propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie coordonată care exprimă o concluzie a coordonatei precedente; conjuncţie ~ ă = conjuncţie care introduce o propoziţie conclusivă.