Dictionar

Rezultate principale (Consens,):

Consens

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat., fr. consensus)

1. acordul tacit, sau fără opoziție categorică, pe un anumit subiect; acord între persoane, înţelegere deplină, identitate de opinii.

2. (fiziologie) interdependența mai multor organe în îndeplinirea funcțiilor vitale.

3. (antonime) dezacord, disensiune.


Rezultate secundare (Consens,):

Consensual, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. consensuel)

1. bazat pe consens, care a fost acceptat de marea majoritate; care se face cu asentimentul tuturor părţilor.

2. (drept) care se formează prin acordul părților.

3. (jur.) contract ~ = contract care se încheie prin simplul acord al părţilor.

4. uniune = conviețuire a unui cuplu fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie; concubinaj.

5. (antonim) conflictual.


Consensualitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (cf. fr. consensualité)

1. ceea ce se bazează pe consens, pe acordul marii majorități.


Consensualiza

Parte de vorbire: vb. tr., refl.
Origine: (din consens, cf. fr. consensualiser)

1. a ajunge la consens.

2. a da un caracter consensual.


Acceptanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. acceptance)

1. fază a unui dialog, a unei relaţii interpersonale, realizată pe baza încrederii, ori a consensului de idei; accepţie.


Acord

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.

2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.

3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.

4. formă de retribuţie a muncii prestate.

5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.

6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.

7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.

8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.


Armonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.

2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.

3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.

4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.

5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.


Concubinaj

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. concubinage)

1. starea unui cuplu necăsătorit care trăiește în comun sub același acoperiș; uniune consensuală.

2. (înv.) convieţuire nelegitimă între două persoane de sex opus; (impropriu) concubinat.


Consensual, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. consensuel)

1. bazat pe consens, care a fost acceptat de marea majoritate; care se face cu asentimentul tuturor părţilor.

2. (drept) care se formează prin acordul părților.

3. (jur.) contract ~ = contract care se încheie prin simplul acord al părţilor.

4. uniune = conviețuire a unui cuplu fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie; concubinaj.

5. (antonim) conflictual.


Unanimism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. unanimisme)

1. orientare literară din Franța, concepută de scriitorul Jules Romains la începutul sec. XX, care își propunea exprime viața, conștiința, sentimentele colective ale mulțimii sau ale unor grupuri sociale.

2. (sens curent) tendință spre consens, acord complet.