Dictionar

constrictiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. constrictif, lat. constrictivus)

1. (consoană) care se pronunță prin îngustarea canalului fonator și prin frecarea aerului de pereții acestuia în tot timpul emisiunii; fricativ, spirant, continuu (2).
 

continuu, -uă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. continu, lat. continuus)

1. neîntrerupt, neîncetat.
2. (fig.) curent ~ = curent electric care are un singur sens; (mat.) funcție ~uă = funcție care prezintă continuitate (2).
3. (lingv.) constrictiv.
 

fricativ, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.f.  
Etimologie: (fr. fricatif)

1. (consoană) a cărei emisie se realizează prin închiderea parțială a canalului vocal, astfel încât expirația produce un zgomot de frecare sau respirație (f, v, s, z, ș, h); constrictiv.
 

siflant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.f.  
Etimologie: (fr. sifflant)

1. I. (despre respirație) șuierător; strident, zgomotos.
2. (despre sunete consonante) care se articulează cu o ușoară șuierătură; sibilant.
3. (fonetică) consoană ~ă = consoană pronunțată cu o ușoară șuierătură; sibilantă.
4. II. (fonetică) consoană constrictivă dentală, formată prin atingerea vârfului limbii de cele două șiruri de dinți sau numai de dinții incisivi inferiori; consoană sibilantă.
 

spirant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. spirant)

1. (fon.) consoană ~ă = consoană constrictivă articulată prin intermediul unei strângeri destul de ușoare a canalului fonator astfel încât aerul să circule fără zgomotul de frecare care caracterizează producerea fricativelor.
 

spirantizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. spirantisation)

1. strâmtare a canalului bucal și a axei sale mediane, în vederea producerii unei consoane fricative sau constrictive.