Dictionar

contestatar, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. contestataire)

1. (cel) care exprimă o contestație.
2. (persoană) care contestă; contestator.
3. (persoană) care face obiecții sau protestează; contestator.
 

antiartă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr., engl. antiart)

1. artă lipsită de conținut.
2. curent în avangarda artistică a ultimelor decenii cu caracter contestatar față de arta academistă.
3. producție care nu respectă principiile artei (academice); producție antiartistică.
 

conformist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. conformiste)

1. I. care se conformează pasiv uzanțelor și tradițiilor stabilite.
2. care respectă strict normele, tradiția, morala curentă etc.
3. II. adept al conformismului; cel care se conformează din interes părerilor, convingerilor altora.
4. (antonime) anticonformist, contestatar, nonconformist.
 

contestant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. contestant)

1. (persoană) care contestă; contestatar, contestator.
2. I. care discută, pledează.
3. II. persoană care face sau introduce o contestație.
 

punkism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (punk + -ism)

1. mișcare contestatară a tineretului din Vest, manifestată prin îmbrăcăminte și machiaj extravagante.
 

situaționism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. situationnisme)

1. mișcare contestatară îndreptată împotriva structurilor actuale ale societății.