contrazice

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. contredire, lat. contradicere)

1. tr. a susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva.
2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți.
3. refl. a fi în dezacord cu sine însuși.
4. (despre susținătorii unor afirmații etc.) a fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite.
5. (despre idei, afirmații, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele.

absurd, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admițând un raționament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.

alogism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Alogismus)

1. judecată care contrazice logica.
2. negare a gândirii logice ca mijloc științific de cunoaștere autentică, la sceptici, mistici și fideiști.

contra 3

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. contrer)

1. a contrazice, a riposta.
2. (box, scrimă, lupte, judo) a da o contră.
3. (bridge) a se opune, a cere o amendă dublă.

contrarietate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contrariété)

1. surprindere neplăcută provocată de o contrazicere.
2. (log.) raport între două noțiuni sau judecăți care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate amândouă în favoarea unei a treia.

contrazice

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. contredire, lat. contradicere)

1. tr. a susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva.
2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți.
3. refl. a fi în dezacord cu sine însuși.
4. (despre susținătorii unor afirmații etc.) a fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite.
5. (despre idei, afirmații, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele.

dialectic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dialectique, lat. dialecticus)

1. adj. conform cu principiile dialecticii; bazat pe dialectică.
2. care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii.
3. s. f. (ant.) arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului.
4. (în evul mediu) arta deosebirii adevărului de neadevăr.
5. (în filozofia marxistă) teorie generală despre dezvoltarea naturii, a societății și gândirii, precum și metodă de cunoaștere și de transformare a lumii.
6. procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor.