Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. criticisme)
1. denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoaşterii” drept condiţie prealabilă a oricărei cercetări filozofice.
2. tendinţă majoră în cultura modernă de autonomizare, de afirmare a raţionalităţii şi individualităţii.
3. tendinţa de a critica cu orice preţ, fără discernământ, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. empiriokritiţizm)
1. curent filozofic pozitivist care rupea experienţa, de materie şi concepea lumea ca un simplu complex de senzaţii, negând existenţa obiectivă a realităţii lumii; machism.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. néo-criticisme)
1. orientare filozofică franceză, inspirată de criticismul kantian.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. criticiste)
1. I. referitor la criticism, doctrină filozofică bazată pe critica cunoaşterii.
2. II. adept al criticismului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (rus. empiriokritik)
1. I. referitor la empiriocriticism, doctrină bazată pe critica valorii obiective a științei.
2. II. adept al empiriocriticismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. empiriomonizm)
1. variantă a empiriocriticismului în Rusia, care susţinea că lumea fizică este experienţa „socialmente organizată” a „omenirii colective”.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. empiriosimbolizm)
1. variantă a empiriocriticismului care consideră reprezentările şi noţiunile nu ca imagini ale lumii materiale, ci numai ca simboluri ale senzaţiei noastre.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (rus. mahizm, germ. Machismus)
1. (filosofie) pozitivism epistemologic care urmărește să dezvolte un concept natural al lumii bazat pe cunoaștere și experiență, fără nicio metafizică; empiriocriticism.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. néo-critique)
1. I. care aparține neocriticismului; referitor la neocriticism; neocriticist.
2. II. adept al neocriticismului; neocriticist.