Dictionar

Rezultate secundare (Cuiva.):

Abitaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. habitation, lat. habitatio)

1. drept de folosinţă a unei case, proprietate a altcuiva.

2. (înv.) abitațiune.

3. (var.) habitație.


Absenţă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absence, lat. absentia)

1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenţă.

2. pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei.

3. (fig.) neatenţie, distracţie.


Abuz

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuinţare fără măsură a unui lucru; exces.

2. încălcare a legalităţii; faptă ilegală.

3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.

4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.

5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.

6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.

7. ~ de încredere = infracţiune constând din înşelarea încrederii cuiva.

8. ~ de putere = infracţiune manifestată prin depăşirea atribuţiilor.

9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.

10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.


Acoladă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accolade)

1. ceremonial medieval la primirea cuiva în rândul cavalerilor, printr-o îmbrăţişare şi o lovire uşoară cu latul spadei.

2. (fig.) îmbrăţişare.

3. semn grafic ({) servind la reunirea mai multor cuvinte, ecuaţii, portative muzicale etc.

4. formă de boltă ca o paranteză culcată.


Acolit, -ă

Parte de vorbire: I. s.m.f., II. s.m.
Origine: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)

1. I. persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva.

2. persoană care ajută pe cineva într-o acţiune (reprobabilă); complice.

3. II. ajutor al preotului în cultul catolic.

4. divinitate secundară care însoțește o divinitate principală.


Acredita

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accréditer)

1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern străin; a împuternici.

2. a face demn de crezare.

3. (fin.) a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv.