Dictionar

culminant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. culminant)

1. care culminează.
2. punct ~ = momentul de cea mai mare încordare al unei acțiuni.
 

culminanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. culminance)

1. punct în care ceva culminează (mai ales la figurat); punctul cel mai înalt; culminare.
 

acmee

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acmé)

1. apogeu, punct culminant.
2. fază în care o boală atinge intensitatea maximă.
3. cea mai evoluată fază de adaptare în filogenie și ontogenie.
 

apogeu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apogée, gr. apogaion)

1. punctul cel mai depărtat de Pământ de pe orbita unui satelit natural sau artificial.
2. punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei situații etc.; culme.
 

catastază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. catastase)

1. (în tragedia antică) punctul culminant înaintea catastrofei.
2. (lingv.) impostație.
 

climax

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. climax)

1. figură de stil în care desfășurarea ideilor, a acțiunii se face treptat, în gradație ascendentă.
2. punct culminant al unei acțiuni, al unui conflict.
3. stadiu final de evoluție a unui ecosistem.
 

culminație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. culmination)

1. trecere a unui astru la meridianul unui loc.
2. punct de ~ = punctul cel mai înalt deasupra orizontului atins de un astru pe bolta cerească.
3. punct culminant.
 

magnificat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (gern. Magnifikat, fr. magnificat)

1. compoziție muzicală polifonică, de forma unei cantate; cântec de slavă, punctul culminant într-o misă.