Rezultate principale (Culpă,):
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. culpa, fr. coulpe)
1. greşeală constând în neîndeplinirea unei obligaţii, în săvârşirea unei fapte pedepsite de lege; vină, vinovăţie.
Rezultate secundare (Culpă,):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. culpabilis)
1. care se află în culpă; vinovat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. culpabilité)
1. situaţie a cuiva care se află în culpă.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. culpabiliser)
1. a provoca cuiva un sentiment de vinovăție; a face pe cineva să se simtă (sau să fie considerat) vinovat; a învinovăți, a învinui.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (culpabiliza)
1. care a fost considerat vinovat; învinovățit, învinuit.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. désinculper)
1. a retrage, a anula o inculpaţie.
Parte de vorbire: vb. tr., refl.
Origine: (fr. disculper)
1. a (se) dezvinovăţi, a (se) justifica.
2. (refl.) a se dezvinovăți, a se scoate din culpă.
3. tr. a recunoaște că un acuzat nu este vinovat (și a-l scoate din cauză).
4. a demonstra că cineva este inculpat pe nedrept.
5. (var.) (înv.) a (se) desculpa.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. acquitter)
1. tr. (jur.) a declara pe cineva liber de răspundere penală, a scoate din culpă.
3. tr., refl. a(-şi) plăti o datorie.
4. a se ~ de ceva = a îndeplini (ceva).
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (acuza)
1. (persoană) care face obiectul unei acuzații, care este inculpată; învinuit, învinovățit, pârât.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. accusation, lat. accusatio)
1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.
2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.
4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. accusa)
1. faptul prin care se atribuie cuiva o culpă; învinuire, acuzare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., lat. alibi)
1. probă prin care un inculpat dovedeşte justiţiei că în timpul săvârşirii infracţiunii se afla în altă parte.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. antécédent, lat. antecedens)
1. I. care precede (cel mai adesea imediat) în timp; care este anterior.
2. (vorbind de un curs de apă) care prezintă un fenomen de antecedență.
3. (despre o vale) care s-a stabilit înaintea unei deformări tectonice.
4. II. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale.
5. ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.
6. (logică) primul termen al unei judecăţi ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa unei demonstraţii.
7. prima secţiune a unei unităţi melodice structurată binar.
8. (muzică) prima expunere tematică într-o lucrare elaborată prin tehnica contrapunctului.
9. (antonime) posterior, subsecvent, ulterior.