Dictionar

declamativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déclamatif)

1. care se raportează la declamare; declamator.
 

declamativism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (declamativ + -ism)

1. caracter declamativ (care se referă la declamare, la recitare).
 

declamator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déclamatoire, lat. declamatorius)

1. care declamă, care este pompos, emfatic și lipsit de substanță; declamativ.
2. (despre cuvinte, intonație, stil) care seamănă cu declamarea; (înv.) declamatoric, (înv.) declămăcios.
3. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.
4. (antonime) sobru, simplu.
 

recitare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (recita)

1. acțiunea de a recita; declamare.
2. poezie recitată.
3. executare a unei bucăți muzicale în genul unui recitativ.
 

declămăcios, -oasă

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (declama + -ăcios)

1. care seamănă cu declamarea; declamator.
2. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.
 

declamatoric, -ă

Parte de vorbire:  adj. (învechit)  
Etimologie: (germ. deklamatorisch)

1. care seamănă cu declamarea; declamator.
2. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.