demers

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. démarche)

1. intervenție (pe lângă cineva) în vederea obținerii unui anumit rezultat.
2. manieră de a conduce un raționament, de a progresa către un scop; metodă.

demersal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. démersal)

1. (despre organisme) care trăiește în zona litorală, venind în contact direct cu fundul apei.
2. (despre ouăle de pești) care cad pe fundul apei.

avans

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. avance)

1. sumă de bani plătită cu anticipație.
2. în ~ = mai înainte de timpul sau distanța prevăzută.
3. interval de timp, distanță, spațiu cu care cineva sau ceva se află înaintea altcuiva.
4. ~ la aprindere = avans cu care se produce aprinderea combustibilului în camera de ardere a unui motor.
5. (pl.) primele demersuri pentru încheierea unei afaceri, pentru o înțelegere, pentru înfiriparea unei legături.

concretism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (concret + -ism)

1. caracter concret.
2. tendință în demersul ideativ și în comportament de a lega totul la nivelul perceptiv.
3. concepție potrivit căreia substratul ultim al lumii sunt lucrurile concrete, materiale; reism.

metatext

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (meta- + text)

1. rezultat al unei analize complexe, aprofundate a textului, prin aplicarea unui demers critic, o ipoteză asupra textului.

postulant, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. postulant)

1. cel care solicită, care face demersuri pentru a obține ceva.
2. persoană care cere un post, o slujbă; solicitator, aspirant.

protest

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. protestum, it. protesta)

1. manifestare energică împotriva unor încălcări, a unor acțiuni nedrepte etc.
2. formă a demersului diplomatic prin care un guvern ia atitudine împotriva unor acte săvârșite de guvernul altui stat, pe care le consideră contrare tratatelor sau normelor de drept internațional.
3. act public prin care organele judecătorești constată neplata la scadență a unei polițe.

restaurativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. restaurativ)

1. referitor la restaurare; care restaurează sau care permite restaurarea.
2. (drept) justiție ~ă = demers penal care urmărește restabilirea coeziunii sociale prin implicarea autorului unei infracțiuni în corectarea efectelor acesteia, în raport cu victima și, după caz, cu alți membri ai comunității afectate; justiție reparatorie.