Dictionar

diferențiere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (diferenţia)

1. acțiunea de a diferenția.
2. proces prin care se realizează analiza însușirilor deosebite ale obiectelor în cadrul percepțiilor.
3. (fon.) modificare sau dispariție a unui sunet într-un cuvânt sub influența unui alt sunet, identic sau asemănător, din același cuvânt.
 

dediferențiere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dédifférenciation)

1. întoarcere a unui proces complex la unul mai simplu.
2. pierderea totală sau parțială de către o celulă sau un țesut a trăsăturilor caracteristice.
 

cariogeneză 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. caryogenèse)

1. diferențiere a nucleului celular.
 

determinație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. détermination)

1. acțiunea de a determina, de a delimita cu precizie, de a caracteriza fără ambiguitate, clar; determinare.
2. (matematică) acțiunea de a determina necunoscutele unei probleme; caracterul unei probleme determinabile.
3. (biologie) ansamblu de factori genetici care caracterizează diferențierea dintre bărbat și femeie într-un organism.
4. (var.) (înv.) determinațiune.
5. (antonime) indeterminare, indeterminație, nedeterminare.
 

discriminare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (discrimina)

1. separare, deosebire, distincție netă între mai multe elemente.
2. diferențiere restrictivă de drepturi pentru o parte a populației unei țări, pentru o organizație sau pentru unele țări față de altele.
 

eumitoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. eumitose)

1. mitoză tipică, cu diferențierea netă a cromozomilor.
 

microevoluție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. microévolution)

1. totalitatea proceselor de adaptare și de diferențiere a unor grupe de organisme mai mici.
 

modalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. modalité)

1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva.
2. (log.) criteriu de diferențiere a judecăților după gradul lor de certitudine.
3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente.