diplomă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. diplôme, lat. diploma)

1. (în evul mediu) act de înnobilare, de acordare de privilegii.
2. act prin care o instituţie de învăţământ, un corp, un ordin onorific etc. conferă un titlu, un grad etc.
3. act care se eliberează unui premiant, unui concurent (la o întrecere sportivă, la o expoziţie etc.).

diplomand, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Diplomand)

1. cel care îşi pregăteşte lucrarea de diplomă.

diplomat 1, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. diplômé)

1. (cel) care deţine un titlu pe bază de diplomă.

diplomat 2, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. diplomate)

1. s. m. f. reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu statele străine.
2. adj. care ştie să profite de anumite situaţii pentru a-şi realiza scopul.
3. (fam.; peior.) abil, dibaci, şiret, viclean.
4. (despre serviete, valize) de tipul celor purtate, la origine, de diplomaţi.
5. s. n. prăjitură alcătuită din puding şi garnisită cu frişcă şi fructe.

diplomatic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. diplomatique, lat. diplomaticus, /II, 2/ germ. Diplomatik)

1. adj. referitor la diplomaţie, de diplomat.
2. corp ~ = totalitatea ambasadorilor, miniştrilor şi reprezentanţilor străini care se află în capitala unui stat.
3. abil, calculat.
4. s. f. disciplină a istoriei care se ocupă cu cercetarea vechilor diplome, a cărţilor şi a altor documente oficiale.
5. diplomaţie (1).

diplomaticamente

Parte de vorbire:  adv. (învechit)  
Etimologie: (it. diplomaticamente)

1. într-un mod diplomatic, ca diplomații.
2. pe cale diplomatică, prin mijloacele diplomației.
3. (prin analogie) cu finețe și pricepere.

diplomaticesc, -ească

Parte de vorbire:  adj. (învechit)  
Etimologie: (diplomatic + -esc)

1. referitor la diplomație sau la diplomați; care aparține diplomației sau diplomaților; diplomatic.

acredita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accréditer)

1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern străin; a împuternici.
2. a face demn de crezare.
3. (fin.) a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv.

acreditant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (acredita + -ant)

1. I. care acreditează.
2. II. stat care acreditează un diplomat.

acreditar, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.n.  
Etimologie: (acredita + -ar)

1. (stat) în care este numit un diplomat.

acreditare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (acredita)

1. acţiunea de a acredita.
2. scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic.

acreditat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (acredita)

1. (şi s.) împuternicit ca reprezentant diplomatic.

agent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. agent, lat. agens)

1. s. m. f. reprezentant al unui stat, al unei instituţii, întreprinderi etc. care îndeplineşte anumite însărcinări.
2. ~ diplomatic = reprezentant al unui stat în alt stat în relaţiile politice cu acesta; ~ economic = persoană fizică sau juridică care participă la viaţa economică a unei societăţi comerciale; ~ secret = cel care îndeplineşte o misiune secretă de informare; spion; ~ de circulaţie = (sub)ofiţer de poliţie cu îndrumarea, supravegherea şi controlul circulaţiei pe drumurile publice.
3. s. m. factor activ ce determină un anumit proces fizic, chimic etc.
4. ~ patogen = microorganism care determină apariţia unui proces patologic; nume de ~ = substantiv, adjectiv care indică autorul acţiunii unui verb; complement de ~ = subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv; propoziţie completivă de ~ = propoziţie care arată acţiunea exprimată printr-un verb pasiv.