OK
X
divaga
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. divaguer, lat. divagari)
1.
a
se
îndepărta
de
la
subiect;
(p.
ext.)
a
vorbi
aiurea,
fără
sens.
2.
(despre
un
curs
de
apă)
a
ieși
din
albie.
divagant, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (divaga + -ant)
1.
care
divaghează,
se
pierde
în
cuvinte
confuze
și
abundente.
2.
care
se
dezvoltă
fără
o
direcție
precisă.
3.
care
face
ocoluri,
care
este
sinuos.
4.
(fig.)
extravagant,
incoerent
în
vorbire.
divagare
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (divaga)
1.
faptul
de
a
divaga;
divagație.
2.
schimbare
a
direcției
unui
curs
de
apă
când
ajunge
în
regiunile
joase,
cu
pantă
mică.
divagație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. divagation)
1.
îndepărtare
de
la
o
temă,
de
la
un
subiect
etc.;
digresiune,
divagare.
2.
(var.)
divagațiune.
deraia
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. dérailler)
1.
(despre
tren,
tramvai,
metrou)
a
sări
de
pe
șine.
2.
(fig.)
a
devia
de
la
subiect,
a
divaga.
3.
(p.
ext.)
a
ieși
din
normal;
a
înnebuni,
a
se
sminti.
digresiune
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. digresion, lat. digressio)
1.
abatere
de
la
subiectul
tratat
pentru
a
lămuri
o
chestiune
secundară
sau
pentru
ca
expunerea
să
fie
mai
variată;
divagație,
excurs.
2.
elongație
aparentă
a
unei
planete
în
raport
cu
Soarele.
divagare
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (divaga)
1.
faptul
de
a
divaga;
divagație.
2.
schimbare
a
direcției
unui
curs
de
apă
când
ajunge
în
regiunile
joase,
cu
pantă
mică.
divagație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. divagation)
1.
îndepărtare
de
la
o
temă,
de
la
un
subiect
etc.;
digresiune,
divagare.
2.
(var.)
divagațiune.
elucubrație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. élucubration, lat. elucubratio)
1.
lucrare
compusă
cu
multă
osteneală
și
răbdare,
lucrând
ziua
și
noaptea;
elaborare
cu
multă
trudă
a
unei
opere;
elucubrat,
elucubrare.
2.
expunere
haotică;
divagație.
3.
(ironic)
spunere
a
unor
enormități;
elucubrat,
elucubrare.
4.
(depr.)
combinație,
lucrare
haotică
și
greoaie,
cu
idei
încâlcite,
absurde;
aberație.