Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. épicurien)
1. I. care se referă la doctrina filozofică a lui Epicur (sau epicurism); care ține de doctrina lui Epicur (sau epicurism); epicureic, epicureu.
2. care se dedică plăcerilor mesei, plăcerilor carnale; care se caracterizează prin căutarea plăcerilor.
4. şcoală ~ă = curent filosofic al cărui obiectiv principal este atingerea fericirii prin satisfacerea doar a dorințelor „naturale și necesare”; epicurism.
5. II. adept al epicurismului; epicureic, epicureu.
6. (fam.) om înclinat spre plăceri; senzual.
7. (antonime) jansenist, stoic.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. epikureisch)
1. care aparține epicureismului; care decurge din epicureism; epicurian.
2. conform cu filosofia lui Epicur; epicurian.
3. (prin ext.) devotat plăcerii, dependent de plăcere; epicurian.
4. școala ~ă = școală filosofică inițiată de Epicur, a cărei activitate s-a desfășurat mai multe secole, având ca obiectiv principal atingerea fericirii prin satisfacerea doar a dorinţelor „naturale şi necesare”.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (lat. epicureus)
1. I. care aparține epicureismului; care decurge din epicureism; epicurian.
2. conform cu filosofia lui Epicur; epicurian.
3. (prin ext.) devotat plăcerii, dependent de plăcere; epicurian.
4. II. adept al epicurismului; epicurian.
5. (fam.) om înclinat spre plăceri; epicurian.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. épicurisme)
1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine.
3. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. janséniste)
1. I. referitor la jansenism, doctrina lui Jansenius (1585- 1638) despre har și predestinare.
2. care manifestă o virtute austeră, rigidă, puritană.
3. II. adept al jansenismului.
4. persoană care dă dovadă de o rigoare excesivă.
5. (antonime) epicurian, libertin.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. voltairianisme)
1. filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raţionalismului, ireligiozitatea epicuriană şi antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecăţile, intoleranţa şi abuzurile de orice fel.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (epicureu + -esc)
1. care ține de doctrina lui Epicur; epicurian, epicurist.
2. care se referă la epicurism; epicurian, epicurist.
3. care este partizan al epicurismului; epicurian, epicurist.
4. care aderă la epicurism; epicurian, epicurist.