Dictionar

etern, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. aeternus)

1. (și adv.) care nu are limite în timp; veșnic, nepieritor.
 

eternamente

Parte de vorbire:  adv. (învechit)  
Etimologie: (cf. lat. eternamente, it. eternamente)

1. pentru eternitate, pentru totdeauna; veșnic.
 

eternit

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Eternit)

1. (construcții) marcă înregistrată de azbociment, brevet depus de austriacul Ludwig Hatschek în 1900.
 

eternitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. éternité, lat. aeternitas)

1. faptul, însușirea de a fi etern; veșnicie.
 

eterniza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. éterniser)

1. tr. a face să dureze la infinit.
2. refl. a rămâne pentru posteritate.
 

eternizat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (vb. eterniza)

1. care a devenit etern.
2. care durează la nesfârșit; care trăiește veșnic în amintirea oamenilor.
3. (despre o stare, durata unei acțiuni) care este prelungit în timp; tărăgănat.
 

azbociment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. asboţement, n. com.)

1. material rezistent dintr-un amestec de azbest și ciment, folosit la fabricarea de plăci, tuburi etc.; eternit.
 

eon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. éon, gr. aion, eternitate).

1. (la neoplatonicieni și la gnostici) inteligență divină, putere eternă care face posibilă acțiunea acesteia asupra lucrurilor.
 

eternitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. éternité, lat. aeternitas)

1. faptul, însușirea de a fi etern; veșnicie.
 

imuabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. immuable)

1. care nu se schimbă niciodată; constant, permanent, etern; imutabil.
 

imutabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. immutable, lat. immutabilis)

1. care nu se schimbă; care nu este supus schimbării, vorbind despre lucruri eterne; imuabil.
2. (antonim) mutabil.
 

in aeternum

Parte de vorbire:  loc. adv.  
Etimologie: (lat. in aeternum)

1. pentru eternitate, pentru totdeauna.