Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. exécutif)
1. care are sarcina de a asigura aplicarea legilor.
2. putere ~ă (şi s. n.) = una dintre puterile fundamentale ale statului, guvernul; organ ~ = organ de stat cu funcţii de organizare şi de asigurare a executării legilor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. administration, lat. administratio, /2/ rus. administraţiia)
1. ansamblul organelor executive şi de dispoziţie ale statului; personalul de conducere al unei întreprinderi, instituţii etc.
2. consiliu de ~ = consiliu însărcinat cu conducerea unei societăţi de acţiuni.
3. serviciu al armatei care avea în sarcină hrana şi îmbrăcămintea trupelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bureau, /3, 4/ rus. biuro)
2. încăpere în care se află una sau mai multe mese de scris, la care lucrează persoanele respective.
3. serviciu public unde lucrează funcţionari, specialişti etc.
4. organ executiv şi conducător al activităţii curente a unei organizaţii politice, de masă, obşteşti, ştiinţifice, internaţionale, al unui organ administrativ.
5. grup de membri ai unei adunări, însărcinat să conducă adunarea respectivă.
6. reunire a preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a secretarilor unei adunări legiuitoare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Bundesrat)
1. adunare legislativă în Imperiul German.
3. reuniune a membrilor puterii executive în Elveţia.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. komitet, fr. comité)
1. organ de stat, de conducere sau îndrumare colectivă a unor organizaţii politice, de masă etc.
2. ~ central = organ superior al unui partid (comunist sau muncitoresc) ori al unei organizaţii de masă; ~ executiv = organ de conducere al unui consiliu popular, care exercită funcţiile acestuia în perioada dintre două sesiuni; ~ de redacţie = colegiu de redacţie.
3. organism în cadrul unei conferinţe sau organizaţii internaţionale, cu atribuţii limitate şi temporare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. consilium, fr. conseil)
2. colectiv de conducere, de administrare, avizare sau consultare etc. în activitatea unor organe ori organizaţii, instituţii etc.
3. şedinţă a unui astfel de colectiv.
4. denumire dată (îndeosebi în structura statelor de tip comunist) unor organe sau organisme centrale de partid şi de stat.
5. ~ de miniştri = organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat; cabinet (II); ~ de administraţie = comitet de conducere al unei societăţi comerciale sau industriale pe acţiuni.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. dirigiste)
1. I. referitor la dirijism, sistem politic în care executivul conduce economia.
2. care este în favoarea dirijismului sau care îl aplică; care are dirijismul ca doctrină economică.
3. II. adept al dirijismului.