Dictionar

extravagant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. extravagant)

1. (cel) care caută cu orice preț să iasă din comun; excentric.
2. bizar, neobișnuit.
 

extravaganță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. extravagance)

1. manifestare, ținută neobișnuită, bizară; excentricitate.
 

baroc, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. baroque, it. barocco)

1. stil ~ (și s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârșitul Renașterii și mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimării.
2. stil de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului.
3. (fig.) exagerat; bizar, extravagant.
 

barochism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. barocchismo, fr. baroquisme)

1. tendință artistică care se manifestă prin mișcare, tematică extravagantă, ornamentație excesivă, gustul efectelor teatrale și uluitoare; barocitate.
 

bizar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bizarre)

1. (și adv.) ciudat, straniu, extravagant; supărător.
 

bizarerie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bizarrerie)

1. ciudățenie, extravaganță; fantezie.
 

capriciu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. caprice, it. capriccio)

1. dorință trecătoare, extravagantă; gust neobișnuit, ciudat; toană.
2. (muz.) piesă cu caracter capricios, de virtuozitate, de construcție liberă.
 

divagant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (divaga + -ant)

1. care divaghează, se pierde în cuvinte confuze și abundente.
2. care se dezvoltă fără o direcție precisă.
3. care face ocoluri, care este sinuos.
4. (fig.) extravagant, incoerent în vorbire.