Dictionar

fenomenal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. phénomenal)

1. surprinzător, ieșit din comun, uluitor.
2. care ține de fenomen, de natura fenomenelor.
 

fenomenalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Phänomenalismus, rus. fenomenalizm, după fr. phénoménisme)

1. concepție filozofică idealistă potrivit căreia esența lucrurilor este incognoscibilă, cunoașterii omenești fiindu-i accesibile doar manifestările exterioare, fenomenele.
 

fenomenalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (rus. fenomenalist, fr. phénoménaliste)

1. I. referitor la fenomenalism, doctrină filosofică conform căreia omul poate cunoaște numai fenomenele și nu lucrurile în sine.
2. care este bazat pe fenomenalism.
3. care prezintă caracterele fenomenalismului.
4. II. adept al fenomenalismului.
 

fenomenalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. phénoménalité)

1. faptul de a fi fenomenal (2).
 

epifenomenalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (după fr. épiphénoméniste)

1. I. referitor la epifenomenalism, doctrină filozofică și psihologică potrivit căreia conștiința este doar un epifenomen, un fenomen secundar în raport cu materia.
2. II. adept al epifenomenalismului.
3. (var.) epifenomenist.
 

fenomenalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (rus. fenomenalist, fr. phénoménaliste)

1. I. referitor la fenomenalism, doctrină filosofică conform căreia omul poate cunoaște numai fenomenele și nu lucrurile în sine.
2. care este bazat pe fenomenalism.
3. care prezintă caracterele fenomenalismului.
4. II. adept al fenomenalismului.
 

fenomenalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. phénoménalité)

1. faptul de a fi fenomenal (2).
 

maya

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. maya)

1. (în fil. indiană) latura fenomenală a realității; aparența înșelătoare, iluzia.
2. vălul ~ei = aparență care ascunde ultima esență a lucrurilor sau nimicul.
 

numenal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. nouménal, germ. noumenal)

1. (doctrina lui Kant) care se referă la numen, al numenului; care este de ordinul noumenului, al inteligibilului.
2. (var.) noumenal.
3. (antonim) fenomenal.
 

realist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. réaliste)

1. I. bazat pe realism; specific realismului.
2. care afirmă existența unei realități obiective, care refuză să se țină de o concepție unic fenomenală sau formalistă a științei.
3. care se referă la realismul filozofic și artistic.
4. care exprimă fidel realul, fără a-l idealiza.
5. care are spirit practic, care vede lumea așa cum este.
6. II. adept al realismului.
7. artist, scriitor care reprezintă realismul în artă, în literatură.
8. membru al unei școli de pictură de la mijlocul secolului al XIX-lea.
9. (antonime) idealist, utopist.