filozof, -oafă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. philosophe, lat. philosophus, gr. philosophos)

1. specialist în filozofie; gânditor.
2. (fig.) înțelept; om echilibrat.

filozofa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. philosopher, lat. philosophari)

1. a face reflecții asupra vieții și aspectelor ei.

filozofală

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. philosophale)

1. piatră ~ = substanță despre care alchimiștii credeau că poate transforma toate metalele în aur; (fig.) descoperire, idee extraordinară.

filozofard

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. philosophard)

1. (peior.) cel care face speculații filozofice de calitate îndoielnică.

filozofastru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. filosofasto)

1. (peior.) filozof lipsit de valoare.

filozofem

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. philosophème, germ. Philosophem)

1. (la Aristotel) raționament științific; aporemă.
2. temă filozofică.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.

alchimist

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. alchimiste)

1. practicant al alchimiei (practică de cercetare în vogă în Evul Mediu și care s-a dezvoltat în cele din urmă în chimie) care își petrecea viața căutând un elixir al nemuririi, un panaceu universal și/sau o piatră filozofală capabilă să transmute metalele comune în aur.
2. (var.) (înv.) alhimist.

alexandrin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)

1. referitor la civilizația elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. școala ~ă = numele mai multor școli filozofice de orientare mistică și eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (și s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.

alexandrinism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alexandrinisme)

1. ansamblu de manifestări ale civilizației elenistice din Alexandria.
2. sistem filozofic al școlii alexandrine.
3. stil ornat, subtil și uneori obscur, propriu poeților greci din epoca alexandrină.
4. caracter rafinat, erudit, subtil și decadent al unei arte, al unei filozofii.

amfibolic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amphibolique)

1. (filozofie) care este ambiguu, care poate fi interpretat în două moduri diferite.
2. (mineralogie) legat de amfiboli; care conține amfiboli.

analitic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. analytique, lat. analythicus)

1. bazat pe analiză.
2. chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor; limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate; filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii.
3. care utilizează calculul algebric și infinitezimal.
4. geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric.