Dictionar

Rezultate principale (Imputa,):

Imputa

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. imputer, lat. imputare)

1. tr., refl. a(-şi) reproşa purtări, fapte reprobabile.

2. tr. a obliga pe cineva plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc.


Rezultate secundare (Imputa,):

Imputabil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. impu-table)

1. care poate fi imputat.


Imputabilitate

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. imputabilité)

1. situaţie juridică a unei persoane căreia i se atribuie săvârşirea cu premeditare a unei fapte prevăzute de lege.


Imputaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. imputation, lat. imputatio)

1. faptul de a imputa cuiva o vină; învinovăţire; reproş.

2. imputare (II); sumă plătită.


Absolvi

Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (germ. absolvieren, lat. absolvere)

1. a termina un ciclu, o formă de învăţământ.

2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege; a scuti de pedeapsă.


Acuza

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accusare)

1. a învinui, a învinovăţi; a incrimina.

2. (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă.

3. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta.


Acuzaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. accusation, lat. accusatio)

1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.

2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.

3. (var.) (înv.) acuzațiune.

4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.


Imputabil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. impu-table)

1. care poate fi imputat.


Imputaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. imputation, lat. imputatio)

1. faptul de a imputa cuiva o vină; învinovăţire; reproş.

2. imputare (II); sumă plătită.


Incrimina

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. incriminer, lat. incriminare)

1. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui.