incompetent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incompétent)

1. care nu este competent.
2. (jur.) lipsit de competența de a judeca, a rezolva o problemă.

incompetență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. incompétence)

1. lipsă de competență; lipsă de pregătire în exercitarea unei funcții; necompetență.
2. incapacitatea unei autorități publice de a efectua un act juridic; necompetență.
3. (loc. subst.) (drept) ~ negativă = necunoașterea de către o instituție a drepturilor sale, pe care le consideră mai puțin extinse decât sunt.
4. (antonim) competență.

analfabet, -ă

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (fr. analphabète)

1. neștiutor de carte.
2. (fig.) ignorant, incult; incompetent.

confiență

Parte de vorbire:  s.f. (franțuzism învechit)  
Etimologie: (fr. confiance)

1. credință spontană sau dobândită în valoarea morală, emoțională, profesională a altei persoane, pe care o credem incapabilă de înșelăciune, trădare sau incompetență; sentiment de siguranță vizavi de cineva sau de ceva; încredere în cineva.
2. (var.) confianță, conființă.
3. (antonim) mefiență.

contraperformanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contraperformance)

1. (sport) rezultat slab realizat de un concurent (sau echipă) de la care se aștepta succesul.
2. lipsă de competență, incompetență.

declinare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (declina)

1. acțiunea de a declina.
2. totalitatea modificărilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominală.
3. clasă sau grupă de substantive care au aceleași forme de flexiune ori care folosesc aceleași mijloace de realizare a flexiunii.
4. (jur.) ~ de compentență = hotărâre prin care care o instanță își constată incompetența și trimite cazul unei instanțe competente.

declinatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.n.  
Etimologie: (fr. déclinatoire)

1. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competența.
2. (drept) (act) intenționat să excludă o jurisdicție ca fiind incompetentă.
3. (s.n.; expr.) ~ de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și înaintează cauza la o instanță competentă.

diletantistic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. dilettantistico)

1. practicat de amatori; rezervat sportivilor amatori.
2. (depr.) care denotă incompetență, nepregătire; diletantic.