intelect

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intellect, lat. intellectus)

1. capacitatea de a gândi, de a opera cu noțiuni; minte, gândire, rațiune.

intelecție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intellection, lat. intellectio)

1. act prin care spiritul concepe, creează.

intelectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intellectif)

1. care aparține intelectului; care se referă la intelect; intelectual.
2. care are capacitatea de a raționa și de a înțelege.

intelectronică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. intellectronics)

1. disciplină științifică, combinarea inteligenței umane cu posibilitățile oferite de mașinile electronice de calcul.

intelectual, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intellectuel, lat. intellectualis)

1. adj. referitor la intelect.
2. s. m. f. cel care are ca specialitate, pe baza unei pregătiri corespunzătoare, munca intelectuală.

intelectualism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. intellectualisme)

1. concepție care afirmă capacitatea intelectului, a rațiunii de a cunoaște lumea.
2. concepție care reduce procesele afective și voliționale la cele intelectuale.
3. doctrină care reduce actul moral la înțelegerea, la cunoașterea binelui, care susține preeminența elementului intelectual în cadrul actului moral.
4. (filozofie) doctrină metafizică conform căreia totul în univers este subordonat inteligenței.
5. tendința unei persoane de a-și privilegia abilitățile intelectuale.
6. caracter al unei opere de artă în care predomină aspectul intelectual.

intelectualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. intellectualiste)

1. I. referitor la intelectualism și adepții săi.
2. (vorbind de cineva) marcat de intelectualism.
3. care privilegiază soluțiile pur intelectuale, de multe ori prin ignorarea realităților.
4. II. adept al intelectualismului.
5. persoană care aparține intelectualismului, doctrină metafizică conform căreia totul în univers este subordonat inteligenței.
6. (antonim) antiintelectualist.

abis

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abysse, lat. abyssos)

1. prăpastie, genune.
2. parte profundă a unui fenomen, a unui proces; neant.
3. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari.
4. (fig.) distanță uriașă sau separare de ordin cultural, intelectual, moral, sentimental.

abrutizant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. abrutissant)

1. care abrutizează.
2. care dezumanizează prin diminuarea sau distrugerea activității intelectuale sau spirituale.
3. (antonim) civilizator.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.

activitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. activité, lat. activitas)

1. îndeplinire a unor acte fizice, intelectuale etc.; muncă, acțiune, ocupație.
2. situație a unui ofițer care face parte din cadrele active ale armatei.
3. mărime ce caracterizează intensitatea dezintegrării unei substanțe radioactive.
4. capacitate a unei particule materiale (atom, moleculă, radical) de a lua parte la o reacție.
5. ~ solară = totalitatea fenomenelor (pete, protuberanțe, erupții etc.) în păturile exterioare ale Soarelui.

amaurotic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. amaurotique)

1. I. (med.) aparținând sau care suferă de amauroză.
2. (med.) idioție ~ă = boală infantilă familială care se manifestă prin orbire congenitală și absența totală a dezvoltării intelectuale.
3. II. persoană care suferă de amauroză.

angelism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. angélisme)

1. atitudine spirituală sau intelectuală care constă în preocuparea excesivă de a se conforma unui tip ideal, ignorând sau refuzând realitățile umane sau lucrurile materiale, de dragul purității; puritate, frumusețe, grație.